🌐 Read this article in English
În ultima vreme, când aud oameni vorbind, am senzația că nu mai ascult propoziții, ci bucle de sunete care se repetă fără rost. Nu e vorba doar de „vorbitul mult și prost”, ci de vorbitul fără conținut, împachetat în clișee și ticuri verbale.
De exemplu?
- „Gen…” (pus înainte de orice, indiferent dacă e o comparație sau o minciună)
- „Efectiv…” (chiar și când e vorba de o opinie vagă, nu de ceva efectiv)
- „Cumva…” (cumva peste tot, cumva nimic clar)
- „Într-un fel…” (într-un fel nespus)
- „Adică… na…” (și pauză, că nu mai vine nimic)
- „Știi tu…” (nu, nu știu, de-aia m-ai chemat să ascult)
Toate astea sunt forme fără fond, ca ambalajul unui cadou gol. Vorbire de umplutură, nu de comunicare. Pauze active între două goluri de gândire.
Și ce e trist e că tăcerea — adică momentul în care poate s-ar putea naște un gând real — a ajuns un păcat social.
Dacă taci, lumea te privește ca pe un defect. Vin replici precum:
- „De-aia am gură, să vorbesc!”
- „Cum să stăm așa și să nu zicem nimic?”
- „Stăm ca muții…”
Așa gândesc mulți. Ca și cum a vorbi e dovada existenței, iar a tăcea înseamnă că „nu funcționezi”. Nimeni nu mai are curajul să se odihnească în liniște. Totul trebuie umplut, chiar și cu prostii, numai să nu fie tăcere.
De ce se întâmplă asta?
Pentru că nu mai avem răbdare cu propriile idei. Nu mai lăsăm o secundă de pauză ca să formulăm ce vrem să spunem. Tăcerea a devenit jenantă. Și atunci, în loc de gânduri clare, dăm pe gură cuvinte automate, preluate din TikTok, YouTube, podcasturi, interviuri sau direct de la ceilalți, la indigo.
Totul devine zgomot. Zgomot de fundal. Ca muzica într-un mall, care merge continuu, ca să nu-ți mai auzi gândurile.
Și nu e vorba doar de tineri. Îi auzi și pe adulți — la TV, la podcasturi, în conferințe, pe stradă sau în interviuri. Încep o frază și o umplu cu nimic. Nicio idee, doar balast sonor.
Și totuși, ce s-ar întâmpla dacă am vorbi mai puțin și am gândi mai mult?
Poate lumea ar începe să asculte.
Poate cuvintele ar redeveni vii.
Poate am simți din nou puterea reală a tăcerii.
Pentru că, da — când vorbești clar și asumat, ești mai viu.
Când îți alegi cuvintele, te alegi și pe tine.
Până atunci… suntem o turmă de „gen, efectiv, cumva… știi tu… de-aia am gură… că nu putem sta ca muții, nu?”.
