🌐 Read this article in English

Conform procedurii, dacă în termen de 30 de zile Parlamentul nu se pronunță asupra unei ordonanțe de urgență, aceasta este considerată adoptată tacit și este transmisă celeilalte camere, în aceeași procedură de „urgență”.

Cu alte cuvinte, dacă Parlamentul nu apucă să o dezbată, ea devine lege.

Ori pentru că timpul e prea scurt, ori pentru că „aleșii” sunt în vacanță, multe dintre aceste ordonanțe trec fără ca cineva să-și asume răspunderea.

OUG-ul este, în esență, un decret cu față democratică, o măsură care ar trebui folosită exclusiv în cazuri de forță majoră (războaie, calamități, crize reale), dar care a devenit instrumentul de bază al guvernării, eludând orice control real din partea cetățenilor sau chiar a Parlamentului.

O democrație în care legile sunt făcute „de urgență”, fără dezbatere, este orice altceva decât o democrație.

Iar aprobarea tacită este o aberație periculoasă: în loc ca o propunere ignorată să fie respinsă automat, ea este aprobată fără ca nimeni să o voteze.

Cui îi mai pasă de astfel de „detalii”?
Cu siguranță nu opoziției, care protestează doar când îi e afectat accesul la putere, nu și când poporul este privat de orice control real.

Dacă totul este urgent, dacă totul trece fără dezbatere, dacă deciziile sunt luate de câțiva oameni în birouri, atunci despre ce democrație mai vorbim?

Democrația reală nu înseamnă eficiență decizională.
Înseamnă participare. Control. Responsabilitate.
Și astea nu se obțin prin „reprezentare”, ci prin implicare directă.