Nu-i ironic că unii oameni nu muncesc deloc și totuși nu simt niciun pic de rușine — în timp ce cei care muncesc sunt adesea făcuți să se simtă vinovați sau rușinați dacă nu „slujesc” perfect?

În societatea de azi, adevăratul scandal nu este lenevia sau refuzul de a munci, ci sistemul care forțează mulți să muncească neîncetat, fără sens — ca să țină pe câțiva confortabil, fără să ridice un deget.

Uneori, cei mai aspri judecători nu sunt cei care se luptă cu rutina zilnică, ci cei care profită de pe urma ei și pretind că sunt arbitrii morali. E o lume ciudată, unde munca grea te poate face să te simți vinovat — pentru că adevărata putere stă ascunsă în spatele celor care nu trebuie să muncească niciodată.

Amuzant este că, fix când gândeam asta, laptopul meu s-a stins — o ironie perfectă sau doar un defect? Oricum, e o amintire că adevărurile vin uneori cu întreruperi neașteptate.

La urma urmei, poate adevărata libertate este să nu ne mai rușinăm că ne alegem propria cale — fie că muncim sau nu. Pentru că demnitatea reală nu se măsoară în ore lucrate, ci în a trăi autentic.