Democrația directă vs sistemul reprezentativ

Pentru cei ce „afirmă” că au „drepturi” sau că ar fi „stăpâni în țara lor” și, că problema ar fi doar „incompetența” guvernanților.

Cazul 1 (Sistemul reprezentativ)

1 proprietar are o casă.
Si în casă locuiesc 3 persoane, chiriași.
In casa nu funcționează instalațiile (sanitară, curent, etc).
Nu e permis chiriașilor să repare nimic de capul lor, proprietarul nu permite, decât dacă se face apel la o firma calificată.
Firma calificată, aparține tot proprietarului și nu vine, evident, fără acordul proprietarului.
Degeaba decid chiriașii cu ce să înceapă reparațiile, din care încăpere să înceapă, etc, dacă nu pot fără acordul proprietarului. Dacă ei au semnat așa în contractul de închiriere.

Cazul 2 (Democrația directă)

3 persoane sunt proprietari și locuiesc efectiv în casă.
Orice se strică, 2 din ei pot supune la vot să cheme firma de reparații dacă problema e pe o parte comună a proprietății sau pot să repare fiecare pe bucățica lui.

In ambele cazuri dacă cineva îi întreabă pe cei ce locuiesc în casă: Care este casa ta ? ei vor răspunde cu adresa unde locuiesc, doar că unii chiar au o casă, ceilalți doar iluzia ei.

Pentru cei ce considera Cazul 1 nereal :
Am putea să punem în loc de proprietar, administrator, și de chiriași, proprietari.
Si să considerăm că proprietarii au dat o procură de administrare, administratorului.
Administratorul conform legilor, poate fi decăzut din drepturi de proprietari.
O procură poate fi oricând retrasă de cel ce a dat o.
Dacă nu poate fi decăzut, înseamnă, conform principiilor de drept, că nu este administrator ci proprietar (cel puțin pe perioada în care i s au delegat drepturile asupra locuinței).
Practic nu ai făcut un contract de administrare ci unul de vânzare-cumparare cu drept de răscumparare după un anumit termen dar cu obligația să faci din nou, la expirarea termenului respectiv, un nou contract de vânzare-cumparare cuiva (decis dupa niște criterii făcute de vechiul proprietar)
Cu atât mai mult este valabil Cazul 1 (adică, administratorul este de fapt proprietar) cu cât „administratorul”, de fapt proprietarul, poate decide oricând să aducă și alți chiriași, să mărească chiria unilateral sau chiar să „amaneteze” casa (culmea, chiar cu tot cu chiriași).

PS.
In cazul României, de fapt, proprietarul este extern, iar administratorul este pus și investit cu drepturi de către proprietar.

România nu este decât una din multele case aparținând aceluiași proprietar (finanței mondiale, sau, în fine, cine credeți sau banuiți voi că ar fi proprietarul, actul de proprietate fiind secret ochilor noștri).

Comentarii

Acest articol a fost publicat în Democrație directă. Salvează legătura permanentă.