Dacă spui că democrația directă e imposibilă, nu ai o opinie.
Ești, cel mai probabil, un analfabet funcțional.

Nu mă refer la insultă, ci la definiție: știi să citești cuvintele, dar nu le înțelegi sensul. Nu înțelegi ce înseamnă democrație, nu înțelegi ce înseamnă directă, și mai ales — nu înțelegi că „imposibil” nu e un argument, ci un reflex al celor care nu gândesc dincolo de sistemul în care au fost crescuți.

Poți spune că nu vrei democrație directă. Că nu ai încredere în oameni. Că preferi să-ți alegi stăpânii o dată la patru ani și să-ți vezi de viață. Asta e altceva. Dar să spui că „nu se poate” înseamnă să trăiești într-un analfabetism politic și logic de care ar trebui, sincer, să îți fie rușine.

Să nu mai vorbim de Elveția. De tehnologie. De comunități mici care funcționează deja astfel. Să nu mai vorbim de ceea ce ai putea înțelege — dacă n-ai fi fost crescut să spui automat „nu se poate”.

Democrația directă nu e o utopie. E o formă de curaj civic. De maturitate colectivă.
Iar dacă tu, cititorule, vrei să continui să crezi că „nu se poate”, fă-ți o favoare: nu mai pretinde că ești un om informat.

Pentru că adevărul e simplu:
Ori nu știi, ori nu vrei să știi.

Și ambele te fac — exact — un analfabet funcțional.