Text:

Într-o lume în care se nasc state din apă și nisip, în care s-au desenat granițe cu rigla pe hărți și s-au recunoscut republici după ce au fost cucerite cu bani sau arme, cum de nu se poate crea un singur loc în care nimeni să nu conducă? Un colț de lume unde singura lege e că nu există legi.

Nu vorbesc de haos. Vorbesc de libertate absolută.

Un spațiu în care oamenii aleg, în cunoștință de cauză, să trăiască fără protecție, fără ordine impusă, fără „binele” garantat de stat. O societate anarhică — în sensul ei filozofic, profund, nu tabloid. O lume în care nimeni nu are autoritate asupra nimănui, în care viața bună nu e definită de niciun minister.

O astfel de idee e văzută ca un pericol tocmai pentru că este… posibilă.
Pentru că ar funcționa. Poate nu imediat. Poate nu fără suferință.
Dar în timp, după ce generațiile vechi, crescute cu frică și supunere, s-ar stinge, ar putea apărea o formă de echilibru natural. Poate mai dur, poate mai primitiv, dar poate și mai uman.

Desigur, ar fi violență la început. Oameni răniți de propriile traume, de sărăcie, de neîncredere. Ar fi infracțiuni, poate crime, foamete sau decădere morală. Dar dacă acei oameni aleg conștient acest drum, cine e statul „civilizat” să le interzică? Cine suntem noi să decidem că nu au voie să greșească pe cont propriu?

Spitalele moderne, școlile gratuite, paznicii de graniță — toate acestea sunt bune, dar devin un coșmar când sunt impuse cu forța. Când refuzul devine imposibil. Când alternativa devine ilegală.

Unde e libertatea dacă nu ai unde fugi de ea?

Ce s-ar întâmpla dacă s-ar decide mâine să existe un teritoriu al celor liberi?
Nu un paradis fiscal, ci un refugiu existențial.
Un spațiu în care omul să poată spune:

„Mulțumesc, nu vreau protecția voastră. Nu vreau nici asigurări, nici taxe, nici drumuri. Vreau doar să trăiesc — să greșesc, să risc, să dispar — dar pe cont propriu.”

Poate acel om va mânca scoarță de copac. Poate va muri tânăr. Sau poate va construi ceva care merită numit viață. Ceva fără aprobări, fără formulare, fără dictatura „binelui comun”.

Poate, în timp, lumea aceea va deveni atât de firească, încât cei din statele moderne o vor dori. Și atunci precedentul devine periculos.
De-aia nu se permite.
Pentru că dacă se dovedește posibil, tot edificiul sistemului începe să se clatine.
Pentru că, într-o zi, cineva ar putea arăta cu degetul și spune:

„Uite! Se poate trăi și altfel. Fără voi. Fără frică.”

Și atunci ce mai rămâne din autoritatea lor?

Personal, cred că oricât de idealist ar părea, un astfel de loc ar fi un test suprem pentru ceea ce înseamnă cu adevărat libertatea umană. Nu e vorba despre evadare, ci despre dreptul de a trăi o viață fără stăpân. Poate e greu. Poate e nedreaptă. Dar e alegerea ta. Și atât timp cât nu o ai, ești doar un pion, nu un om liber.

Tu ce ai face, dacă mâine ai putea pleca? Dacă ar exista un teritoriu al celor liberi? Ai merge? Sau ai rămâne, cu tot cu reguli, impozite și ordine impusă „pentru binele tău”?