Am petrecut Midsommarul altfel. Așa cum, poate, ar fi trebuit să fie dintotdeauna.
Pe o insulă, într-o rezervație naturală, aproape pustie. Doar păsări și valuri. Valuri mici, ce se spărgeau alene la mal.
Fără muzică, fără grătare, fără stâlpi împodobiți, fără lume care să se îmbulzească să „sărbătorească”.

Doar eu, marea, liniștea.
A fost poate pentru prima dată când am simțit că trăiesc sensul unei sărbători. Nu prin ceea ce am adăugat, ci prin ceea ce am lăsat deoparte.

Înapoi, în oraș, Midsommarul arăta altfel.

Orașul pustiu. Ștranduri, saune și alte locuri de recreere publice — închise. Transportul în comun redus la minim.
Iar în parcuri — muzică turată la maxim, grătare sfârâind, mizerie în iarbă și grupuri care nu știu nici măcar ce anume sărbătoresc.
Doar că „e zi liberă”. Doar că „se face”.

La Slottskogen, miros de fum și boxe orientale. Nicio legătură cu florile în păr, cu stâlpul împodobit, cu dansurile vechi.
Doar un decor urban, fals, gol.

Singurii care păreau să știe exact ce au de făcut erau barurile, restaurantele și fast-foodurile, vânând clienții lăsați pe dinafară de locațiile de recreere ale statului.
Când totul se închide, comerțul profită. Spiritul, în schimb, lipsește.

Dar nu e doar Midsommar.
Și Crăciunul e la fel.
Și Paștele.

Sărbători care ar trebui să ne apropie de noi înșine, de ceilalți, de ceva mai mare decât stomacul și coșul de cumpărături.

Sărbători în care simbolul sărăciei, simplității și sacrificiului — Isus — e celebrat prin excese, îmbuibare și zgomot.

Postul a devenit o pauză ipocrită înainte de marea dezlegare la cârnați.
Paștele — o masă grea.
Crăciunul — o cursă de oferte și stres.
Midsommar — o petrecere fără înțeles.

Ne-am pierdut rădăcinile. Ne-am pierdut liniștea.
Sărbătorim ce nu înțelegem.
Trăim fără să simțim.
Existăm în decoruri, dar fără conținut.

Poate că într-o zi vom învăța din nou să trăim cu mai puțin — dar cu sens.