Ni s-a spus adesea că demnitatea înseamnă să fii disciplinat.
Să urmezi reguli.
Să accepți autoritatea.
Să nu te faci de râs.

Dar asta nu este demnitate.
Este o măsură a supunerii.

Când ți se spune că ești „demn” pentru că respecți cu strictețe regulile impuse, de fapt ți se cere să îți stingi focul interior.
Să accepți o viață mică, controlată.
Să-ți pui la păstrare gândurile incomode și întrebările incomode.

Demnitatea adevărată nu se măsoară în obediență.
Nu e o disciplină a corpului sau a minții.
Este curajul de a rămâne fidel ție însuți, chiar și când toți ceilalți îți spun să taci.

Este puterea de a spune „Nu” când toată lumea spune „Da”.
Este să stai drept, chiar dacă ești singur.
Este să nu-ți vinzi sufletul nici măcar pentru confortul liniștii.

Să fii demn înseamnă să ai libertatea să fii imperfect.
Să ai dreptul să greșești.
Să ai spațiul să crești.

Orice altceva este o falsă demnitate — un truc de supraviețuire într-o lume care vrea să te îngenuncheze.

Întrebări la final:

• Când a fost ultima dată când ai ales demnitatea în locul conformismului?
• Ești dispus să fii vulnerabil pentru a-ți păstra demnitatea?
• Poți accepta că a fi demn înseamnă uneori să fii singur?