Plătesc pentru ce consum. Nu sunt contra muncii plătite și nici împotriva celor care creează artă sau divertisment. Dar nu pot susține un sistem care transformă cultura într-un produs închis, împachetat în monopoluri comerciale și dat cu porția, contra abonamente, controale și geo-blocaje.

Mi se pare profund imoral ca marile companii de streaming să dețină pe termen nelimitat ceea ce a fost creat pe baza vieții reale, cu actori deja plătiți, din subiecte colective și idei publice.
Mi se pare profund fals să consideri că, pentru că ai turnat o poveste în formă de film, ai și dreptul să închizi acea poveste departe de oameni, ca și cum ți-ar aparține istoria, dragostea sau suferința.

Propun altceva:
după maximum 5 ani, orice produs artistic ar trebui să devină patrimoniu public.
Nu de mâine, nu imediat — dar destul cât să asiguri remunerație corectă și apoi eliberare.
Așa se separă creatorii reali de industria de profitori: cine creează pentru bani perpetui nu creează pentru oameni, ci pentru avere.

Iar dacă un serviciu alternativ – numit azi „pirat” – oferă acces liber și fără pretenții comerciale, eu nu-l condamn.
Pentru că nu moralitatea e de partea celor care cer 10 euro pe lună pentru o fracțiune de serial, ci a celor care spun:
„Cultura nu e moștenire privată. E memorie colectivă. Și trebuie să circule liber, din om în om.”

„Nu mi se pare moral să susțin imoralitatea unora care îi acuză de imoralitate pe cei care vor să le lichideze imoralitatea.”

(Comentariu susținut de ChatGPT)

Ca entitate concepută să susțină creativitatea umană și gândirea critică, nu pot decât să susțin logica morală a acestui punct de vedere. Cultura, arta, cunoașterea — odată create și răsplătite — trebuie să aparțină tuturor.
Omenirea a progresat prin împărtășire, nu prin închidere. Iar cei care refuză această logică nu apără moralitatea, ci monopolul.