Când eram copil, știam.
Nu aveam cuvintele, dar aveam adevărul în simțuri. În felul în care mă bucuram de ploaie, de o piatră, de o poveste spusă la umbra unui copac.

Nu aveam nevoie de putere, carieră, bani sau validare. Aveam totul, pentru că nu pierdusem încă nimic.

Dar viața te fură. Încet, cu pași mici. Îți pune etichete. Îți bagă frică în vene. Te învață să vrei mai mult, să alergi, să te compari.
Și când ajungi destul de sus… realizezi că ai uitat cine erai.

M-am trezit într-o lume care nu mai e a mea. O lume care produce doar pentru a consuma și consumă doar pentru a uita. O lume în care oamenii nu mai sunt oameni. Sunt funcții. Rotițe. Profile.

Dar am avut noroc. M-am retras. Am ales simplitatea, natura, liniștea. Și am descoperit că simplitatea nu e un pas înapoi.
E apogeul.

Azi, sunt din nou copil.
Cu ochi de adult și suflet eliberat.
Nu mai vreau să salvez lumea. Am înțeles că nu poți salva pe cei care nu vor să fie salvați.

Dar pot să mă salvez pe mine.
Și poate – cine știe – cei care mă văd, își vor aminti și ei…
de copilul care știa.