Deși partidele politice sunt obligate prin lege să aibă contabilitate proprie — și există chiar o lege specială privind finanțarea lor — pentru a participa la alegeri, ele au nevoie de un „mandatar financiar”. Mai exact, unul local pentru fiecare circumscripție și unul general, pentru toată țara, valabil doar în perioada campaniei electorale.

Imaginați-vă ce înseamnă asta: să convingi zeci de contabili să accepte un contract temporar, pe o lună, doar pentru a acoperi această cerință absurdă. Un singur contract e o complicație, dar să faci 42 — câte unul pentru fiecare filială — și apoi să le înregistrezi la AEP sau la filialele sale județene, e deja o glumă proastă.

Am ajuns în situația în care un partid politic, pe lângă toate celelalte obstacole, depinde și de contabili.

Luați un simplu calcul: peste 100 de partide înregistrate, fiecare cu 41 de filiale în teorie — rezultă 4.100 de mandatari financiari locali, plus 100 la nivel central. Așadar, cel puțin 4.200 de contabili pentru o singură lună.

Dar legea interzice unui contabil să fie mandatar pentru două partide simultan.

Și mai adăugați la asta:

• grupurile cetățenești ale minorităților,

• candidații independenți,

• și posibila apariție a sute de noi partide (azi, un partid se poate înființa cu doar 3 membri).

E perfect posibil — și teoretic legal — să avem 1.000 de entități eligibile să participe. Asta ar însemna peste 40.000 de contabili mobilizați simultan. O întreagă populație de oraș mijlociu formată din… contabili activi o singură lună pe an.

Devine legitimă întrebarea:
Contabilii decid politica? Sau politica este condiționată de mobilizarea contabililor disponibili într-o lună?

Ironia e că nici măcar nu contează dacă un partid își face campanie sau nu. Chiar și pentru o campanie desfășurată complet voluntar, tot ești obligat să ai mandatar financiar. Adică să plătești un contabil „de o lună”.

Este o aberație. Un partid — o entitate legală cu contabilitate permanentă, conform legii — e forțat să angajeze temporar un „super-contabil electoral”.

Dacă statul impune aceste cerințe, ar trebui să asigure el însuși serviciile cerute, contra cost.
Asta ar însemna echitate, nu piedici mascate.

Pentru că altfel, ceea ce se numește generic „deschidere democratică” devine doar o lozincă.
Poporul e invitat la alegeri, dar nu ca jucător — ci doar ca suporter al jucătorilor oficiali.