Trăim într-o lume în care „normal” nu mai înseamnă natural. Înseamnă adaptat. Condiționat. Dresat.

Ești considerat normal dacă:

• urmezi rutina impusă,
• muncești fără să întrebi „pentru ce?”,
• consumi fără să ai nevoie,
• zâmbești la comenzi sociale,
• nu pui întrebări incomode.

Dar dacă te oprești, dacă refuzi să participi, dacă alegi alt ritm — ești „ciudat”.
„Anormal”. „Deconectat”.

De fapt, „normalitatea” e doar rezultatul unui dresaj colectiv
De mici suntem formați să credem că:

• viața înseamnă muncă, facturi, carieră, repetiție;
• fericirea e la capătul unui efort permanent;
• simplitatea e lene;
• liniștea e plictiseală;
• libertatea e riscantă.

Încet-încet, ne pierdem instinctele.
Ne pierdem capacitatea de a simți.
Ne pierdem adevărul propriu.

Și numim „normal” această golire lentă de conștiință.

Cine e, deci, anormal?
Cel care refuză să participe la această piesă absurdă?
Cel care trăiește cu puțin, dar cu rost?
Cel care nu simte nevoia să demonstreze nimic nimănui?

Sau poate… sunt „anormali” cei care și-au ucis libertatea doar ca să fie acceptați?

„Anormalul” nu e defect. Doar neatins.
Într-o lume care trăiește sub mască, cine nu poartă mască pare straniu.
Într-o societate în care toți gonesc, cine merge încet pare nebun.
Într-o cultură a conformismului, cine trăiește autentic e marginalizat.

Dar poate că tocmai acești „anormali” sunt cei care mai simt.
Cei care mai știu ce e real. Ce e viu. Ce e pur.

Adevărul e simplu:
Normal nu e ceea ce face majoritatea.
Normal e ceea ce e firesc.

Și ceea ce e firesc nu are nevoie de aprobare, de autoritate sau de explicație.
Există. Și e acolo, în liniștea unui om care a refuzat să fie dresat.

„Mai bine nebun și viu, decât funcțional și mort.”