Trăim într-o lume în care suferința nu mai e o tragedie. E o oportunitate. O piață. Un produs.
Anxietate? Avem pastile.
Depresie? Avem tratamente.
Singurătate? Avem rețele sociale.
Stres? Avem alcool, streaming, droguri legale sau nu.
Insomnie? Avem aplicații de meditație și suplimente.
Dar nimeni nu întreabă de ce simțim toate astea.
Sau, mai precis, ce ne lipsește.
Pentru că, în realitate, aceste „boli” moderne — anxietatea, depresia, stresul cronic — nu sunt afecțiuni în sine.
Sunt semnale ale unei lipse profunde. Lipsa de sens, de comunitate, de iubire, de rost, de libertate.
Și dacă pastilele „funcționează”, nu e pentru că vindecă ceva real.
Ci pentru că mimăm chimic o stare care ar trebui să fie firească.
Un înlocuitor sintetic al unei vieți vii.
Ne îmbolnăvim nu pentru că suntem „defecți”, ci pentru că suntem dezrădăcinați.
Omul modern nu mai are:
- comunitate reală, ci doar conexiuni virtuale,
- muncă cu rost, ci doar sarcini fără suflet,
- apropiere umană, ci doar interacțiuni de funcție,
- libertate, ci doar alegeri impuse.
Trăiește o viață fără viață. Iar corpul reacționează.
Mintea trage semnale de alarmă.
Dar în loc să ne oprim și să întrebăm „ce s-a rupt?”,
înghițim ceva care să ne facă să uităm că doare.
Tratăm lipsa cu iluzie. Și am făcut din asta o industrie.
Industria farmaceutică globală produce sute de miliarde anual din „întreținerea” psihicului.
Industria alcoolului trece de 1.5 trilioane anual.
Piața neagră a „autoliniștirii” cu droguri ilegale trece de 700 de miliarde.
Aplicații, meditație, retreat-uri, suplimente: alte miliarde.
Dar unde e vindecarea?
Nu există. Pentru că sistemul nu e interesat să repare cauza.
Ci doar să monetizeze efectul.
Suferința trebuie întreținută. Ca să se vândă „soluțiile”.
Dar ce-ar fi dacă am trata problema reală?
Ce-ar fi dacă am spune adevărul:
„Nu tu ești bolnav. Lumea în care trăiești e bolnavă.”
Ce-ar fi dacă am înțelege că pastila funcționează pentru că ne arată ce ne lipsește?
Și că „vindecarea” n-ar trebui să vină din farmacii, ci din refacerea unei vieți reale.
Nu tratamentul trebuie să fie personal.
Ci social.
Colectiv. Umil. Natural. Aproape.
Dar asta nu se vinde.
Nu aduce profit.
Nu susține sistemul.
Așa că e ignorat, ridiculizat, șters din discursul oficial.
Nu e o boală. E o formă organizată de înstrăinare.
Vedem tot mai mulți oameni alienați. Aproape toți.
Unii o numesc „tulburare afectivă”.
Alții „criză spirituală”.
Eu o numesc lipsă.
O lipsă umană. Întreținută. Programată. Profitabilă.
Și poate că primul pas nu e să luăm ceva.
Ci să ne întoarcem la ce am pierdut.
Adevărata vindecare începe când nu mai vrem să fim „funcționali” într-o lume bolnavă — ci vii într-o lume adevărată.