🌐 Read this article in English
Expresia latină „homo homini lupus” – omul e lup pentru om – a devenit emblematică pentru o viziune pesimistă asupra naturii umane, dar și pentru justificarea autorității statale. Filosoful Thomas Hobbes a fost cel care a popularizat această idee în lucrarea sa „Leviatanul” (1651), susținând că în starea naturală, lipsită de stat și legi, oamenii trăiesc într-un război permanent, un „bellum omnium contra omnes” – războiul tuturor contra tuturor. Pentru Hobbes, soluția era un stat puternic, un Leviatan care să impună pacea prin forță și reguli stricte.
Dar această viziune, pe cât este influentă, pe atât este eronată și distorsionată. Ea nu descrie natura reală a oamenilor și nici a societăților pre-statale. Mai mult, ea a fost folosită pentru a justifica o formă artificială de organizare socială, care, departe de a aduce pace și ordine, a distrus legăturile autentice între oameni și a alimentat noi conflicte.
🕰️ Omul înainte de stat – comunități naturale și cooperare autentică
Înainte să existe state, legi scrise sau elite impuse prin forță, oamenii trăiau în grupuri mici, comunități bazate pe încredere, sprijin reciproc și legături sociale reale. Dovezi antropologice din societățile de vânători-culegători arată că acești oameni aveau reguli nescrise clare, se ajutau în vânătoare și apărau grupul. Elitele nu erau impuse arbitrar, ci apăreau natural, în funcție de respect, abilități și dorința de a proteja.
Exemplu: Studiile asupra triburilor Hadza din Tanzania sau San din deșertul Kalahari arată că aceste comunități trăiesc în cooperare profundă, împărțind resursele și luând decizii prin consens, fără o autoritate centrală rigidă. (Sahlins, 1968; Lee, 1979)
Aceste comunități funcționau precum o haită naturală de lupi – cu o ierarhie, dar și cu cooperare profundă și respect față de membrii grupului. Conflictele interne erau gestionate prin comunicare, compromisuri și echilibru social. Nu trăiau într-un război permanent, ci într-un echilibru fragil, dar stabil, construit pe legături reale.
🏛️ Statul și legile – începutul fracturii sociale și conflictului artificial
Apariția statului și a legilor scrise a reprezentat o ruptură fundamentală. În loc să întărească comunitatea, statul a impus o ordine artificială, bazată pe frică, dominație și reguli exterioare. Elitele politice au devenit forțe impuse, adesea detașate de nevoile reale ale comunității, menținând puterea prin control și coercție.
Exemplu istoric: Apariția statelor centralizate în Mesopotamia sau Egipt, deși a permis acumularea de putere și organizare, a creat și ierarhii rigide, în care elitele conducătoare foloseau violența și frica pentru a menține ordinea, adesea în detrimentul bunăstării majorității (Friedrich, 1995).
Astfel, conflictele care în comunitățile naturale erau gestionate pe cale informală au fost înlocuite cu rivalități politice, lupte pentru putere și diviziuni sociale adânci. Statul a „adunat” oamenii sub o „haită falsă”, lipsită de suflet și coeziune autentică.
📜 Starea naturală – un mit justificativ pentru autoritate
Viziunea lui Hobbes despre starea naturală ca un război continuu nu este o descriere obiectivă, ci un mit folosit pentru a legitima existența statului și a elitei conducătoare. Prin această teorie, s-a creat o imagine falsă a „naturii umane” ca fiind în esență conflictuală și violentă, justificând astfel o autoritate puternică, impusă de sus, care să mențină ordinea prin forță.
Critică: Filosoful și antropologul David Graeber a subliniat în lucrările sale că această viziune minimalizează rolul cooperării și al solidarității în evoluția umană și servește adesea ca justificare ideologică pentru autoritarism (Graeber, 2011).
🔄 Paradoxul condiției umane moderne
Astăzi, paradoxal, trăim într-o lume în care statul și legile nu au eliminat conflictele, ci le-au mutat la alt nivel, adesea mai subtil și mai sofisticat. Elitele conducătoare pot să-și apere propriile interese în detrimentul comunității largi, iar oamenii adesea se simt dezrădăcinați, lipsiți de sprijinul unor legături reale și autentice.
În această haită falsă, oamenii devin „lupi” unii pentru alții — nu pentru că ar fi în natura lor să fie așa, ci pentru că structurile sociale actuale îi împing în această competiție și lipsă de încredere.
Exemplu contemporan: Fenomene precum alienarea socială în marile orașe, polarizarea politică și concurența exacerbată pe piața muncii reflectă acest paradox.
🌱 Concluzie – spre o reconstrucție a comunităților autentice
Este esențial să recunoaștem că pacea și ordinea reale nu vin din impunerea legilor și autorității de sus, ci din reconectarea oamenilor prin comunități autentice, bazate pe încredere, respect și cooperare naturală.
Elitele nu trebuie impuse, ci trebuie să apară organic, ca protectori și slujitori ai comunității, nu ca stăpâni ai ei.
Doar redescoperind această „haită naturală” putem spera la o lume în care „omul nu mai este lup pentru om”, ci frate, aliat și partener.
Bibliografie recomandată:
- Sahlins, M. (1968). Stone Age Economics.
- Lee, R. B. (1979). The !Kung San: Men, Women, and Work in a Foraging Society.
- Friedrich, P. (1995). Political Authority and the State.
- Graeber, D. (2011). Debt: The First 5,000 Years.
