Interpretarea mandatului imperativ

Înțeleg că parlamentarii să nu poată fi constrânși de intervenții externe (a partidelor sau grupurilor de interese), dar nu e de înțeles ca ei să nu și poată pune „promisiunile” din campania electorala sub forma juridica dacă doresc să o facă. Adică atunci când „promit” ceva și induc în public impresia (cu bună știința) că își iau un angajament este corect să nu răspundă dacă nu îl duc la îndeplinire ?

De ce nu ar fi corect ca o „promisiune” certă de campanie electorală să poată fi autentificată la un tribunal (eventual chiar să se instituie tribunale speciale în acest scop), astfel încât alegătorii să îi poată chema în judecată.

Cum e posibil (e doar un exemplu) ca cineva să promită că va vota pentru interzicerea gazelor de șist (și poate acesta a fost motivul pentru care a fost ales) și după o lună să voteze pro ?

Nu este asta o fraudă ? Practic ei ar trebui să specifice CLAR în campania electorală ce este o promisiune = minciună și ce este un ANGAJAMENT și să nu mai mizeze pe faptul că majoritatea populației este lipsită de orice cultură politică și nu stiu cu ce se „manancă” mandatul imperativ.

Pentru că să fim sinceri și să nu o mai dăm „la întors”, marea majoritate a populației României habar nu are că indivizii aleși de ei, în fapt nu au nici o obligație odată ce își ocupă „tronurile”.

Ba mai mult decât atât, ei, candidații, evită să facă orice referire la faptul că nu sunt obligați să respecte ce spun în campanie. Practic ei mint poporul prin omisiune.

Comentarii

Acest articol a fost publicat în Diverse și etichetat cu , . Salvează legătura permanentă.