Animalele nu vorbesc, dar nici nu mint.
Nu-ți zâmbesc fals, nu-ți aprobă prezența din complezență, nu se prefac că te plac.
Dacă vin spre tine, e pentru că simt.
Dacă se retrag, la fel — tot simt.
Nu le poți păcăli, nu le interesează cine ești în fața lumii, hainele sau contul tău bancar.
Le interesează doar ce ești cu adevărat.

Poate de aceea vin la mine.
Poate că simt că nu vreau nimic de la ele.
Nu le chem pentru un selfie sau o postare cu „vibrații bune”.
Ci pur și simplu… le văd.
Le las să fie.

Un om s-ar simți prost să fie al doilea în preferințele cuiva.
Un câine nu. Se bucură oricum, e prezent. Iubește necondiționat.
Nu cere exclusivitate, nu cere răspuns.
Îi e de-ajuns că pur și simplu există.

Am învățat de la ele ce înseamnă conexiunea fără pretenții.
Fără cuvinte, fără raționalizări.
Doar energie. Recunoaștere. Adevăr.

Nu știu de ce vin la mine.
Poate că am liniștea pe care oamenii o pierd, dar pe care animalele o caută.
Poate că nu port măști.
Poate pentru că le privesc din genunchi, la același nivel, așa cum ar trebui să ne privim toți.

Și totuși…
Tu cum reacționezi când o ființă vine spre tine fără să-ți ceară nimic, dar îți oferă tot?