In 1930, John Maynard Keynes a prezis că tehnologia va avansa suficient până la sfârșitul secolului astfel ca in țări precum Marea Britanie sau Statele Unite s-ar putea trece la o saptamana de lucru de 15 ore. Există toate motivele să creadem că avea dreptate. Din punct de vedere tehnologic, suntem capabili de acest lucru. Și totuși, nu s-a întâmplat. In schimb, tehnologia a fost adaptată, dacă vă vine să credeți asta, astfel încât să lucrăm chiar mai mult.

Astfel au fost create locuri de muncă ineficiente, fără rost. Mase uriașe de oameni, în Europa și America de Nord, în special, isi petrec întreaga lor viața profesionala executand sarcini pe care chiar ei le considera fara rost. Prejudiciul moral și spiritual rezultat din aceasta situație este urias. Cu toate acestea, practic, nimeni nu vorbește despre asta.

De ce „utopia” promisă de Keynes – așteptată încă din anii ’60 – nu se materializează?

Raspunsul standard oferit astăzi este că el nu a pus la socoteală creșterea masivă a consumerismului. Având posibilitatea de a alege între mai puține ore de muncă și mai multe plăceri, le-am ales pe cele din urmă. Acest lucru nu poate fi adevărat. Am asistat la crearea unei varietăți infinite de noi locuri de muncă și industrii începând cu anii ’20, dar foarte puține au de a face cu producția și distribuția efectivă a produselor.

Deci, ce rost au aceste noi locuri de muncă?
Un raport recent a comparat ocuparea forței de muncă în Statele Unite între 1910 și 2000 si ne oferă o imagine clară. De-a lungul ultimului secol, numărul de lucrători angajați in sectorul public, atat în industrie, cât și în sectorul agricol s a prăbușit dramatic. În același timp numarul locurilor de munca din manageriat, birouri, si servicii s a triplat, crescand de la un sfert până la trei sferturi din totalul populației ocupate. Cu alte cuvinte, locurile de muncă productive, cum a fost prezis, au fost în mare parte automatizate.

Dar, în loc să permită o reducere masivă a timpului de lucru pentru a elibera populația lumii astfel incat să-si urmeze propriile lor proiecte, viziuni și idei, asistam la o explozie de locuri de munca si nu atât in sectorul „de servicii” cat al sectorului administrativ, inclusiv crearea unor industrii întregi noi, cum ar fi serviciile financiare sau de telemarketing, sau extinderea fără precedent a sectoarelor, cum ar fi dreptul corporativ, administrarea academică și de sănătate, resurse umane și relații publice. Si asta fără ca măcar sa-i includem pe toți aceia a căror sarcină este de a oferi sprijin administrativ, tehnic sau de securitate acestor industrii ineficiente nou create care au scopul doar de a ne menține in „câmpul muncii”.

Toate acestea sunt „locuri de muncă de rahat.”

Este ca și cum cineva creează locuri de munca inutile doar de dragul de a ne ține ocupați. Si tocmai aici este misterul.

În capitalism, acest lucru este exact ceea ce nu ar trebui să se întâmple.

Sigur, în fostele statele socialiste, ca Uniunea Sovietică, unde ocuparea forței de muncă a fost considerată atât un drept cat și o datorie sacră, sistemul crea cât mai multe locuri de muncă tocmai pentru a nu îți da timp să gândesti prea mult la alte variante posibile.

Conform teoriei economice, ultimul lucru pe care o firmă ce doreste profit îl caută este de a plăti muncitori de care nu are nevoie. Cu toate acestea, asta se întâmplă.

În timp ce societățile se pot angaja în reduceri și disponibilizări de personal nemiloase, exact la acea categorie care produce efectiv ceva, printr-o alchimie stranie, nimeni nu poate explica de ce numărul salariaților ce „împing hârtii” se extinde, și tot mai mulți angajați, desi petrec la munca chiar și 50 de ore pe săptămână, lucrează efectiv doar 15 ore, la fel cum a prezis Keynes, restul timpului fiind petrecut cu organizarea sau participarea la seminarii motivaționale, actualizarea profilurilor lor de pe Facebook sau a CV-urilor..

Raspunsul în mod clar nu este de natură economică ci politic. Clasa conducătoare si-a dat seama că o populație fericită, cu mult timpul liber, este un pericol de moarte. Pe de altă parte, sentimentul că munca este o valoare morală în sine, și faptul că cine nu este dispus să se supună la un fel de disciplină a muncii intense care să le ocupe majoritatea timpului în care nu dorm, nu merită nimic, este extraordinar de convenabil pentru ei.

Acest lucru a creat o nouă viziune despre iad. Iadul este compus dint-o adunatură de indivizi care își petrec cea mai mare parte a timpului lor de lucru executând sarcini inutile care nici lor nu le plac.

Acum, îmi dau seama că la orice argument privind faptul că o muncă este inutilă vor aparea și obiecții: cine ești tu să spui ce locuri de munca sunt sau nu necesare ? Ce este înseamnă necesar?

Tu fiind profesor de antropologie, te consideri necesar? „(și, într-adevăr, o mulțime de oameni ar putea considera munca mea inutilă). In concluzie, nu poate exista o măsură obiectivă a valorii sociale.

N-aș îndrăzni să spun cuiva care este convins că și aduce o contribuție semnificativă în societate, că, ceea ce face el este inutil. Dar, cum ramane cu acei oameni care sunt ei înșiși convinși că locurile lor de muncă sunt lipsite de sens?

Nu cu mult timp în urmă am reluat legătura cu un vechi coleg de școală pe care nu l-am mai văzut de când aveam 12 ani.

Am fost uimit să descoper că el a fost un poet publicat și ulterior solist într-o trupă rock. Am auzit unele dintre cântecele sale la radio fără a avea nici o idee că, cel ce cântă este cineva cunoscut.

A fost genial, inovator, și ceea ce făcea el a influențat, fără îndoială, viața multor oameni. Cu toate acestea, după câteva albume nereușite, având datorii și o fiica nou-născută, a ales, așa cum s a exprimat el… o direcție fără sens: „Facultatea de drept”. Acum, el este un avocat corporatist care lucrează într-o firmă proeminent din New York. El a admis că meseria lui este cu totul lipsită de sens, nu a contribuit cu nimic în societate, și, în opinia sa, nici nu ar trebui să existe.

Sunt o mulțime de întrebări ce s-ar putea pune, începând cu… ce spune despre societatea noastră faptul că exista o cerere extrem de limitată pentru artiști, și o cerere aparent infinită de specialiști în domeniul dreptului corporativ?

Raspunsul ar fi: dacă 1% din populație controlează cea mai mare parte a bogăției, adica ceea ce noi numim „piață”, rezultă că doar ceea ce cred cei 1% că este util sau important și contează cu adevărat. Eu nu am întâlnit vreodată un avocat corporatist, care să nu creadă că treaba lui era „de rahat”. Același lucru este valabil pentru aproape toate noile industrii prezentate mai sus.

Există o întreagă clasă de salariați pe care ar trebui să-i întâlniti la petreceri, să intrați în vorbă cu ei, să le spuneți că aveți o meserie interesantă (antropolog, de exemplu) și s.ă i întrebați despre a lor. O să observați că vor dori să evite discuția și nu vor dori să vorbească despre meseria lor. După câteva pahare de băutură, o să constatați că se vor lansa în tirade despre cât de lipsit de sens și de prost este locul lor de muncă.

Aceasta este o violență psihologică profundă. Cum poate cineva să vorbească de demnitatea muncii sale atunci când el simte că locul lui de muncă nu ar trebui să existe?

Cum poate să nu creeze un sentiment de furie profundă și resentimente. Cu toate acestea, conducătorii nostrii au găsit o cale geniala pentru a se asigura că furia celor ce fac munci inutile se îndreaptă tocmai împotriva celor care fac o muncă cu adevarat semnificativă.

De exemplu, în societatea noastră, se pare că există o regulă generală conform careia, cu cât cel a cărui muncă aduce cele mai mari beneficii altor persoane, cu atât este mai probabil să fie plătit mai puțin.

Acesta, este unul dintre punctele forte ale „dreptei” care prin tabloidele ei a stârnit resentimentele populației împotriva lucrătorilor de la metrou pentru că au paralizat Londra, în timpul disputelor contractuale. Dar, chiar faptul că lucrătorii de la metrou pot paraliza Londra, arată că activitatea lor este de fapt necesară, și culmea, chiar acest lucru pare să fie exact ceea ce-i enervează pe oamenii.

Este chiar și mai clar în Statele Unite, republicanii având un succes remarcabil prin stârnirea resentimentelor populației față de profesori, sau mecanicii auto fără a sufla nici o vorbă în privința administratorilor școlilor sau a managerilor din industria auto, care cauzează de fapt problemele și a căror salarii și beneficii sunt evident umflate.

Dacă cineva ar fi proiectat un regim de lucru perfect adaptat pentru menținerea puterii capitalului financiar, este greu de imaginat cum ar fi putut să o facă mai bine.

Muncitorii adevărați, productivi sunt implacabil storsi și exploatati.

Restul sunt împărțiti între o categorie – universal ponegrita – șomerii și o categorie mai mare, care sunt în principiu plătiti pentru a face nimic dar aflati în poziții menite să i facă să se identifice cu clasa conducătoare (manageri, administratori, etc.) – și care în același timp au resentimente față de orice persoană a cărei muncă are valoare socială clară și de necontestat.

Probabil sistemul nu a fost proiectat în mod conștient. El a apărut pe parcursul unui secol de încercări și erori. Dar, totusi este singura explicație logica a faptului că, în ciuda capacităților noastre tehnologice, lucrăm mai mult de 15 ore pe săptămână.

Traducere si adaptarea după articolul de mai jos

De ce capitalismul produce locuri de muncă inutile, de David Graeber