Fragment din capitolul „Banalitate și Transfigurare”

Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei înşişi. Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate forţele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într‑un efort care nu duce decît la realizări irelevante, a concepe că te poţi realiza numai printr‑o muncă obiectivă şi neîncetată, iată ceea ce este revoltător şi ininteligibil.

Munca susţinută şi neîncetată tîmpeşte, trivializează şi impersonalizează.

Ea deplasează centrul de preocupare şi interes din zona subiectivă într‑o zonă obiectivă a lucrurilor, într‑un plan fad de obiectivitate. Omul nu se interesează atunci de destinul său personal, de educaţia lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescenţe interne şi de realizarea unei prezenţe iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiinţei. Este caracteristic că în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară.

De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează.
Faptul că fiecare om trebuie să aibă o carieră, să intre într‑o formă de viaţă care aproape niciodată nu‑i convine, este expresia acestei tendinţe de imbecilizare prin muncă.

Să munceşti pentru ca să trăieşti, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decît la animal.

Căci la acesta activitatea este atît de organică, încît el n‑o separă de existenţa sa proprie, pe cînd omul îşi dă seama de plusul considerabil pe care‑l adaugă fiinţei sale complexul de forme al muncii. În frenezia muncii, la om se manifestă una din tendinţele lui de a iubi răul, cînd acesta este fatal şi frecvent. Şi în muncă omul a uitat de el însuşi. Dar n‑a uitat ajungînd la naivitatea simplă şi dulce, ci la o exteriorizare vecină cu imbecilitatea.

Prin muncă a devenit din subiect obiect, adică un animal, cu defectul de a fi mai puţin sălbatic. În loc ca omul să tindă la o prezenţă strălucitoare în lume, la o existenţă solară şi sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însuşi – nu în sens de egoism, ci de creştere interioară -, a ajuns un rob păcătos şi impotent al realităţii din afară. Unde mai există într‑o astfel de viaţă extazurile, viziunile şi nebuniile? Unde mai există suprema nebunie, unde mai există voluptatea autentică a răului? Căci voluptatea negativă din încîntarea pentru muncă are ceva din mizeria şi platitudinea omenească de fiecare zi, dintr‑o meschinărie detestabilă şi periferică.

De ce nu se hotărăsc odată oamenii să lichideze cu munca de pînă acum şi să înceapă o altă muncă, în care să nu mai găsim nici o asemănare cu genul de muncă în care s‑au risipit?

Oare a fost nevoie să clădească piramide, palate, temple şi castele?

Nu este suficientă conştiinţa subiectivă a eternităţii, conştiinţa acelei împliniri în supraconştiinţă?

Dacă a distrus ceva activitatea frenetică, munca neîncetată şi trepidaţia exterioară, apoi desigur aceasta nu poate fi decît simţul pentru eternitate. Munca este negaţia eternităţii. Cu cît creşte cucerirea de bunuri în temporal, cu cît se intensifică munca exterioară, cu atît eternitatea devine un bun mai inaccesibil, mai îndepărtat şi mai irealizabil. De aici perspectiva redusă a tuturor oamenilor activi şi energici, de aici platitudinea lor iremediabilă de gîndire şi de simţire.

Muncă înseamnă periferie. Şi, deşi nu opun muncii nici contemplaţia pasivă şi nici reveria vagă, ci transfigurarea intensă pentru realizarea unei prezenţe, prefer totuşi o lene, ce înţelege şi justifică totul, unei activităţi frenetice, intolerante şi absolutiste. Pentru a trezi lumea modernă la viaţă trebuie scris elogiul lenei, al acelei lenevii pline de împăcare şi de un zîmbet ce acceptă totul.

Este infinit mai mult simţ metafizic într‑un om leneş decît într‑unul activ. Se întîmplă însă uneori ca lenea să fie, întocmai ca şi munca, un semn de imbecilitate. De aceea, adevăratul elogiu nu poate fi decît acela al transfigurării.

Emil-Cioran – Pe-culmile-disperarii (complet)

„Pe culmile disperării” a fost sursa de inspirație a versurilor melodiei devenită imnul stundenților protestatari francezi din ’91.

Mylène Farmer – Désenchantée